Iluzia de a îmbătrîni frumos

Din cînd în cînd, în diverse librării, mai arunc cîte o privire şi pe ghidurile destinate persoanelor vîrstnice (ca să nu zic bătrînilor). Trăim într-o societate care are grijă de noi. Avem toate ghidurile posibile şi imposibile, pentru tinerele mame, pentru taţi, pentru debutanţii în materie de creare de întreprinderi, pentru turişti, pentru grădinarii amatori, pentru cei care vor să-şi amenajeze singuri apartamentele, pentru scriitori, pentru scafandri… Imposibil de enumerat toată lista, industria ghidurilor este redutabilă. Ca să îmbătrîneşti frumos şi să-ţi păstrezi sănătatea la bătrîneţe trebuie să fii informat, spun, în preambul, mai toate aceste ghiduri. O manieră de a-ţi sugera că bătrîneţea trebuie pregătită din timp, dacă se poate chiar de pe la 35 sau 40 de ani…

Bătrîneţe haine grele… Cine nu are bătrîni să-şi cumpere. « La 40 de ani începe bătrîneţea tinereţii, la 50 de ani începe tinereţea bătrîneţii », spunea Victor Hugo. Oftaturile metafizice, reflecţiile inteligente şi aforismele legate de bătrîneţe sunt savuroase. Deseori nu lipseşte umorul din ele. Jules Renard, de exemplu, scrie: « Bătrîneţea începe atunci cînd începi să spui niciodată nu m-am simţit atît de tînăr.

Au oare, bărbaţii şi femeile, aceleaşi probleme şi angoase în pragul bătrîneţii? Da şi nu. Va trebui să mă uit cu mai multă atenţie în ghiduri. Nu ştiu de ce, mi-a rămas în minte, de cînd eram student, un pasaj din Diogene Laertius, legat de Socrate. Socrate era bătrîn iar nişte tineri ucenici filozofi, trecînd pe lîngă el, l-ar fi întrebat rîzînd « mai poţi, mai poţi Socrate ? » Întrebarea avea o ţintă precisă, dar Socrate nu s-a simţit nici jignit şi nici indignat şi ar fi răspuns « sunt fericit că am ajuns să nu mai pot, pentru că acum mă pot ocupa exclusiv de idei şi de înţelepciune, în timp ce voi sunteţi în continuare sclavii dorinţelor voastre trupeşti ».

Din lecturile mele am reţinut cîteva cazuri de scriitori şi artişti care au îmbătrînit « frumos » în sensul că au rămas activi şi pasionaţi pînă la capăt. Nu ştiu de ce mi-a rămas, de exemplu, în minte, o frază legată de Goethe,  care, pe patul morţii, la 84 de ani, era impunător şi impresiona prin demnitatea şi frumuseţea sa fizică. Victor Hugo este şi el un exemplu de bătrîneţe activă, cu trei zile înainte de moartea sa (intervenită la 83 de ani) el scria « a iubi înseamnă a acţiona » (aimer c’est agir). Există însă şi scriitori care au refuzat bătrîneţea, precum Hemingway, care s-a sinucis la 63 de ani (unii spun că îşi jurase să dispară în clipa în care ar fi urmat să devină impotent). Da, cred că fiecare are o altă proiecţie asupra bătrîneţii, în funcţie de sex, de bagaj cultural şi profesional, de caracter şi temperament, de parcurs şi de bilanţ de viaţă.

Sculptorii trăiesc în medie cu patru ani mai mult decît pictorii. Am citit acest enunţ amuzant acum cîţiva ani în Le Figaro, într-un articol care cita un studiu serios publicat de o revistă specializată în probleme de îmbătrînire (Age and Ageing). Fuseseră luate în calcul vieţile a 144 de sculptori şi a 262 de pictori. Si mai era punctată această concluzie: Michelangelo, Degas şi Picasso, care au fost şi sculptori şi pictori, au afişat o longevitate de invidiat…

Prima dată cînd m-am simţit « bătrîn » : acum vreo 15 ani, într-o staţie de autobuz, într-un cartier de la marginea Parisului. Un adolescent aştepta şi el autobuzul ascultînd muzică la cască. Nu ştiu ce asculta, dar părea transportat de frumuseţea cîntecelor. Și la un moment dat mi s-a adresat şi mi-a spus: « ah, aş fi vrut să am vîrsta dumneavoastră ca să fi prins epoca lui Brel şi Brassens ». Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar am înţeles brusc că el nu mă vedea la fel cum mă vedeam eu… Aveam cred 45 de ani la ora aceea şi din punctul de vedere al respectivului tînăr eu făceam parte din generaţia « vîrstnică ».

Bătrîneţea este ultima felie de utopie a vieţii. Etajul amînărilor şi promisiunea finală de înţelepciune. Cîţi nu spun « am să mă odihnesc la pensie », iar atunci cînd vine pensia se simt destabilizaţi pentru că au de gestionat o prea mare cantitate de timp. Personal nu prea cred că bătrîneţea poate fi senină. Trăim într-o epocă mult prea stresată pentru asta. M-au marcat însă, în 2015, nişte imagini pe care le-am văzut în Tunisia, în apropierea de staţiune balneară Susa. Un regizor care mă ghida mi-a arătat un întreg cartier de vile, foarte bine păzit şi foarte agreabil, şi mi-a spus « aici vin pensionarii occidentali ca să se bucure de soare, de hrană sănătoasă şi de linişte ». Brusc am avut imaginea unor « paradisuri pentru bătrîni ». Ele există şi în Statele Unite, în California sau în Florida, precum şi în alte multe zone ale lumii unde pensionarii cu venituri acceptabile se pot « retrage din lumea dezlănţuită ». Paradisuri sau ghetouri pentru bătrîni ? Oare trebuie să te izolezi de lume ca să guşti cîţiva ani de linişte cu îngrijire medicală adecvată şi cu activităţi agreabile organizate de cluburi ale vîrstei a treia? Oare aş rezista măcar o lună fără să ascult ştirile (după ce am fost o viaţă întreagă contectat la actualitate, ca scriitor şi jurnalist)? Faptul că există « colonii », zone sau regiuni pentru bătrîni mă tulbură… Oricum se vorbeşte mult despre îmbătrînirea populaţiei occidentale. Noroc că vin imigranţii din regiunile lumii cu o puternică dinamică demografică, altfel tot Occidentul risca să devină un « ghetou » al bătrînilor. Imaginea îmi sugerează un scenariu de film sau o idee de piesă. Bătrîni bogaţi, egoişti, baricadaţi în regiuni favorizate, decişi să-şi trăiască ultimii ani cît mai agreabil cu putinţă.

Capitalismul nu este însă foarte tandru cu bătrînii. In mai toate ţările occidentale vîrsta ieşirii la pensie a fost « împinsă » mai sus, spre 65, 67 şi 70 de ani. In Franţa salariaţii pot lucra acum pînă la 70 de ani, altfel spus cu zece ani mai mult decît în urmă cu 20 de ani. Toate studiile de specialitate pun în lumină faptul că generaţia de după război a trăit cel mai bine, a avut cele mai multe avantaje şi are cele mai mari pensii. Copiii acestei generaţii nu mai au în faţa lor aceleaşi perspective, vor trebui să accepte o lume nesigură cu multe incertitudini profesionale şi securitare, cu mai mult stres şi cu mai multe angoasă, să muncească mai mult cîştigînd mai puţin. Rămîn stupefiat uneori cînd încă din anii studenţiei li se spune tinerilor să se gîndească la pensie… Altfel spus sunt avertizaţi că timpul trece repede şi că riscă să se trezească defavorizaţi în pragul bătrîneţii. Cum să te gîndeşti la pesnie cînd ai 20 de ani? Este împotriva naturii. Dacă tinerii să-ar gîndi la pensie nu ar mai visa, nu s-ar mai inflama în faţa vieţii, nu s-ar mai « dezlănţui » imaginativ şi pe planul creaţiei. La 20 de ani eşti nemuritor, nu te gîndeşti la bătrîneţe…

Am să pun punct acestui articol pentru că de fapt nu-mi place să-l scriu. La cei 63 de ani ai mei sunt nemuritor, nu mă gîndesc la bătrîneţe şi am atîtea alte lucruri de scris şi de făcut.