Plimbare prin Parisul pustiu sau lumea lui Chirico

M-am înarmat cu legitimaţia de jurnalist, mi-am pus o mască de protecţie peste gură şi peste nas şi m-am dus să văd cum arată Parisul pustiu. Nu puteam rata aşa ceva. Şi bine am făcut. Senzaţia este mai mult decît stranie, mai mult decît suprarealistă. Am avut impresia că mă aflu într-un film, sau într-un decor pregătit pentru un film-catastrofă.

Am pornit de dimineaţă, de pe la ora 8, am coborît pe Boulevard de l’Hôpital pînă la Sena, apoi ma luat-o pe malul stîng al Senei, pe lîngă Jardin des Plantes pînă la Notre-Dame unde m-a oprit un prim poliţist. I-am arătat legitimaţia de jurnalist şi i-am spus că realizez un reportaj despre carantina pariziană. Poliţistul m-a salutat şi mi-a spus „Felicitări, domnule, voi jurnaliştii faceţi în prezent un lucru excepţional”. I-am spus şi eu că ei, poliţiştii, sunt formidabili în acest moment şi am plecat mai departe, mereu pe malul Senei, pe lîngă cutiile de metal lăcătuite ale buchiniştilor, spre Place de la Concorde. Nu am întîlnit pe drum decît un taxi, o maşină a poliţiei, alta pe care scria SOS MEDECIN şi cîţiva biciclişti. La Place de la Concorde m-a oprit un alt poliţist şi i-am spus acelaşi lucru, că sunt jurnalist. I-am spus că lucrez pentru Radio France Internationale şi nici nu mi-a mai cerut legitimaţia.

Marile monumente ale Parisului, fără oameni în jurul lor, par nişte epave, nişte nave eşuate. Nu simţeam nici un fel de oboseală (deşi aveam la activ vreo cinci kilometri) ca şi cum vidul mi-ar fi facilitat efortul fizic, iar după o vreme m-am obişnuit cu absenţa vieţii. Întrucît străzile şi pieţele erau pustii am avut impresia că şi imobilele se vidaseră de oameni, că de fapt în oraş nu mai locuieşte nimeni…

Am făcut cîţiva paşi pe Champs-Elysées, dar imaginea era cît se poate de dezolantă întrucît toate intrările şi vitrinele sunt protejate cu grilaje, rulouri şi jaluzele de metal. „Cel mai frumos bulevard din lume” părea baricadat, în aşteptarea unui asediu sau atac chimic. Am luat-o înapoi spre casă trecînd pe Rue de Rivoli, pe sub faimoasele sale colonade care m-au transportat într-un tablou de Chirico. Pentru prima dată cred că l-am înţeles din interior, emoţional, pe Georgio De Chirico, am simţit ce a vrut să ne spună cu peisajele sale urbane metafizice. Mi-am amintit şi de un tablou de-a său intitulat Gara Montparnasse unde apar aceleaşi coloane încremenite, o stradă în pantă pe care merge o siluetă umană iar departe, la orizont, insignifiant, fumul unei locomotive cu aburi.

Rue de Rivoli, cu colonadele pe stînga şi cu grilajul de la Parcul Tuileries pe dreapta, se derula sub ochii mei ca un fel de lung culoar conducînd spre ficţiune sau spre o lume paralelă. Dacă m-ar fi aspirat la capătul lui o altă dimensiune cosmică nu m-aş fi mirat de loc, eram pregătit de orice.

Vidul secretă întotdeauna ceva angoasant, ceva ameninţător cu gust de anticameră a morţii şi din această cauză am avut şi impresia că Parisul avea un aer mortuar. Dar în acelaşi timp, mergînd, îmi spuneam că acea senzaţie îmi era familiară, m-am întrebat chiar unde şi cînd mai simţisem acelaşi lucru, aceeaşi solemnitate abstractă. Şi chiar în timp ce îmi puneam această întrebare trecînd pe lîngă Turnul Saint-Jacques mi-a venit în minte şi răspunsul: Parisul semăna cu un cimitir. Cel puţin pentru mine, senzaţia era clară, familiară. Simţeam exact acelaşi lucru ca atunci cînd mă plimbam singur prin cimitirul Montparnasse sau Père Lachaise, în general la primă oră, înainte ca să vină turiştii sau rudele morţilor.

În Piaţa Bastiliei, pe la ora 12 m-a mai oprit un poliţist şi i-am spus că am realizat un reportaj şi că acum mă întorceam acasă.

Ceea ce i se întîmplă în prezent speciei umane este ceva enorm, grav, halucinant. Cînd dintr-un oraş lipsesc locuitorii de fapt oraşul începe să nu mai aibă sens. Iar puţinii oameni pe care i-am întîlnit, fie că făceau jogging, fie că dezinfectau uşi sau intrări în staţiile de metrou, fie că se duceau cu căruciorul la cumpărături, în loc să salveze oarecum situaţia nu făceau decît să adîncească senzaţia de gol întrucît aveau ceva fantomatic. Cînd vezi doar un singur om alergînd pe sub colonadele fără viaţă de pe Rue de Rivoli senzaţia că te afli în universul lui Chirico sau al lui Dali se amplifică. Dacă o girafă cu coama în flăcări ar fi traversat Place de la Concorde nu m-aş fi mirat, dacă şi cele două orologii de la fosta Gare d’Orsay ar fi început să se topească nu m-aş fi mirat, dacă aş fi văzut cum faţada Operei Bastille se dezlipeşte ca un afiş gigantic şi se scurge pe trotuar nu m-aş fi mirat întrucît mi-aş fi spus că mă aflu într-o pictură de Magritte… Iar dacă Turnul Eiffel s-ar fi ridicat în aer şi ar fi rămas suspendat deasupra Parisului mi-aş fi spus cu seninătate că am pătruns într-un tablou de Marc Chagall. El a pictat de altfel de multe ori Parisul şi în toate aceste tablouri monumentele mitice parcă o iau razna, Notre-Dame apare înclinată, Turnul Eiffel pleoştit…

Poate că parizienii închişi în apartamentele lor nu îşi dau seama încă de caracterul apocaliptic al momentului, ar trebui ca fiecare dintre ei să poată ieşi măcar o dată şi să traverseze oraşul pustiu pentru a înţelege că se află la o răscruce civilizaţională…

Dar cel mai mult m-a înspăimîntat senzaţia că asist la o catastrofă politică şi că un fel de dictatură dementă s-a instalat în oraş. Mi-am amintit de o reflecţie a lui Cioran, încerc să o redau din memorie: „La grădina zoologică toate animalele de după gratii adoptă o atitudine de mare decenţă, cu excepţia maimuţei – se simte că omul nu e departe.” În Parisul pustiu am avut sentimentul că dictatura nu e departe.

M-am întors spre cartierul meu traversînd din nou Sena, pe podul Austelitz, şi acolo m-a întîmpinat un stol de pescăruşi destul de agresivi. Cred că în mintea acestor păsări se întîmplase ceva, poate că liniştea din oraş le-a debusolat, poate că vidul are o influenţă malefică asupra lor. Evident că m-am gîndit la filmul lui Hitchock „Păsările” pentru că şi acolo avem o poveste cu oameni care se refugiază în casele lor în urma unei agresiuni neaşteptate.

Va putea oare, într-o bună zi, o vietate microscopică lipsită de inteligenţă, cum este Covid-19, să distrugă, prin capacitatea sa de a se înmulţi, vietatea cea mai sofisticată de pe planeta Terra, adică omul? Ei bine, mi se pare că teoria probabilităţilor justifică o astfel de temere. Dacă universul şi eternitatea înseamnă posibilităţi infinite de etalare a vieţii şi de conflicte între forme de viaţă, atunci este posibil, într-un moment precis şi într-un loc precis, şi un astfel de asasinat, a celei mai evoluate forme de viaţă de către cea mai primitivă.

(În imagine: Giorgio de Chirico, Gara Montparnasse, 1914, Muzeul de artă modernă, New York)